Demult, demult, într-un oraş însorit (în Cipru) de pe malul mării trăia un meşter. Meşterul acesta era pasionat de ceea ce făcea, căci trebuie să spunem că era un meşter deosebit de înezstrat, cu o intuţie fascinantă a frumosului. Aşa se face că dintr-o lucrare în alta, şi dela o sculptură la alta, meşterul acesta desăvârşeşte în cele din urmă o femeie toată din piatră. Atât era de frumoasă statuia că meşterul rămase vrăjit şi se îndrăgosti de dânsa. Şi dragostea, atunci când este, poate face şi desface lucruri la care nici cu gândul nu gândeşti. Zeiţa iubirii, află iubirea meşterului şi pe loc trimise către statuie o adiere de dor. Statuia se însufleţi şi îi dărui meşterului din iubirea zeiţei.
Povestea asta însă nu este şi povestea de acum: povestea de acum nu este o poveste a creaţiei, sau a invenţiei. El nu o creează pe ea, ea nu îl creează pe el. Ea nu este o prelungire funcţională a imaginaţiei lui, şi nici el nu este jumătatea ei sau sufletul ei pereche. Din punctul acesta de vedere ei doi sunt diferiţi ca soarele şi luna.
Acum este mai mult miracolul întâlnirii a două firi, este credinţa că tu chiar faci minuni.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu