Odată aprins, să stingi un foc e ceva nefiresc. Lasă să ardă. Nu ai de ce să vii acum cu jumătăţi de măsură, nici să iei promisiunea arderii înapoi. În logica simplă a oricărui element, focul nu face altceva decât să incen dieze orice lucru incen diabil. O astfel de lucrătură stă în potrivirea de împrejurări. Şi mai mult decât atât, între specializările minime pe care un om le-ar putea dobândi se înscrie şi aceasta - să facă focul. Un sentiment nou şi nespus apare de multe ori stând în faţa incendiului, un sentiment asemănător cu ceea ce într-o inundaţie survine, în timpul unei durate sau la un cutremur de pământ. Sentimentul certitudinii pe care o natură domesticită nu le mai oferă. Certitudinea că nimica nu doarme. Focul celuilalt, dacă e vorba de certitudini, este întotdeauna singura certitudine pe care o putem afla din felul în care aflăm proprietăţile unui lucru.
Focul celeilalte?
Cum ar fi mai bine - să dau foc acestui şir de paie care pajiştile să pustiască, pădurile să ardă, case să aprindă şi lucruri să facă scrum, totul până la picioarele tale, sau aceste gânduri să le pun în mişcarea sufletului tău şi să ţi le spun.În primul caz, aş schimba tot ce te înconjoară dar ai rămâne în continuare la fel de liberă? Mai mult ca sigur că aşa ceva te-ar transforma în preoteasa unei religi a urii. Liniştea zilelor şi a nopţilor ai sacrifica-o, numai ca să ţii ocupate mâinile celui care dă foc la tot ce-i viu. Din momentul acesta am face altceva, şi de aici trecem la a doua situaţie. Eu n-aş mai incendia, aş pune în cuvinte. Tu n-ai mai fi liberă, m-ai asculta. Probabil că aşa trebuie să fie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu