despre fum, aburi şi uleiuri

Ca şi ierburile, fumul are o consistenţă albastră şi uscată. Şi tot ca şi ierburile, fumul se ridică în câmpuri şi dealuri. Clar. Oriunde există de fapt ceva ca o palmă descoperită de pământ acolo în mod sigur are să apară şi fum. Mai devreme sau mai târziu, este o chestiune de timp. Fumul nu are istorie - el arde istoria. Meşterii care ştiu să scufunde în apă obiecte şi lucruri aşezate în fum, obţin cerneală. Afumată în tradiţie, materia primă cu care scriitorul formează opera devine, pe hârtie, cuvânt scris.

Pentru că, oricât ar fi de inconsistent, fumul poartă acea amprentă olfactivă care rezumă în două momente, foarte bine, istoria zvonurilor. Aici pot să scriu cum e în fum. Cald şi soare, şi se pot auzi vrăbii - asta e în fumul de frunze arse. Cam rău e cu fumul de la maşini - îţi taie respiraţia şi nu te face să vezi altceva decât kilometri întregi de şosea bleumarin, şi abia ce poţi să ghiceşti câmpurile din stânga şi dreapta drumului. Fumul de mici .. aici e poveste. În fumul de mici îţi este în primul rând foame. O foame care te trece şi se menţine ca o muzică veche şi deosebit de gălăgioasă. Un fum foarte sonor, plin de troznituri este fumul care îl faci pe munte. Uscăturile pădurii stăruie nostalgic în aer şi sublimează toate răutăţile adunate de veacuri.
Mi-aş da câţiva ani ca să fiu fumul pe care-l tragi în piept şi n-aş face altceva decât să rămân agîţat de plămânul tău şi de acolo să trimit dorinţele şi visurile tale spre împlinire. N-ar fi nimic până aici dacă nu aş vorbi despre casă şi despre coşul înalt şi drept prin care în nopţile de vară se coboară din cer minunile nopţii ca să petreacă împreună cu noi. În timpul iernii, coşul este vital pentru casă, fiindcă lasă fumul să iasă, fumul care este cel mai simplu mod de a spune că ţi-e bine.

Aburii şi ceaţa pot să pară fumuri, dar nu sunt fumuri. Nu sunt fumuri deoarece dacă fumurile sunt albastre şi uscate, aburii sunt albicioşi şi umezi ca nişte pietre de râu. Odată, în avion, deasupra norilor, mi-a venit să deschid gemuleţul şi să mă arunc în nori. Păreau aşa de pufoşi şi de blânzi încât, nu se putea, eu trebuia să mă dau prin ei. Ce să zic, am căzut. Adică am apucat să muşc dintr-un capăt de nor ca o vată de zahăr şi mai repede am început să cad. Norocul meu a fost că atunci când am căzut jos era tot ceaţă aşa că nici măcar nu am apucat să îmi dau seama de lovituri. Altădată, fermecat de o ceaţă lăptoasă am avut senzaţia foarte precisă, eram pe munte, că această ceaţă are un moment de femeie. Lucru care s-a dovedit a fi adevărat - pe un bolovan stătea ea, avea decît o pălărie pe cap, în rest nimic şi mânca o napolitană şi avea pielea foarte bronzată ţin minte. Pentru că era ceaţă n-am mai apucat să o văd.
Prin urmare, un lucru este foarte clar în privinţa ceţii. Te dezorientează. La greu. Altfel, aburii sunt un mediu purtător de boli şi vicii. Dacă vrei să faci nemaifăcute făcute şi să te întorci în mâini mergi la o mlaştină, dar la o mlaştină veche, şi vei simţi imediat cum în aburii respectivi mişună milioane şi milioane de senzaţii slabe şi bolnave. Nu am văzut până acum ceaţă la mare şi sunt curios cum ar fi. În starea de abur, nor sau ceaţă recunoaştem de fapt apa, într-o formă cam nehotărâtă. Dacă fumul înseamnă pământ, substanţă arsă, asupra căreia a acţionat focul, aburul şi ceaţa trimit la acelaşi fel de relaţie intermediară, între apă şi are de data asta. Aburii sunt ca şi emoţiile unei persoane sensibile- plutesc în aer şi se simt atât de bine încât e de ajuns să spui o vorbă mai rece, că torente nu vor ezita să se formeze. Bineînţeles că pe vremuri oamenii trăgeau cu săgeţi în cerul înnourat ca să vină ploaia, iar în cazul acesta putem spune că pamenii furau ploaia, sau o aduceau ca pe un vânat, tocmai din cer.

În stările inermeidare, se cunoaşte simnbolic natura creată,. pentru că nu este doar ceea ce vezi ci mai este şi ceea ce se transformă şi devine, pentru ca să fie cu sens. Stând în fum, cunoşti limbajul focului, mergând prin ceaţă afli despre apă. În fine, ceea ce am să scriu de aici înainte folosind uleiuri vorbeşte despre versatilitatea încântătoare a pământului.

Sunt uleiurile de-ale apei? Nici vorbă. Lichiditatea uleiului nu este altceva decât o formă execelentă a substanţei. Cum să zic, substanţa este atât de orgolioasă cu propriile însuşiri, încât puse una lângă cealaltă, în secvenţă temproală, acestea au o consistenţă alunecoasă şi mişcătoare. Uleiul a fost încă din vechime, unul din prietenii de nădejde ai omului civilizat. Pus în lămpi şi opaiţe, uleiul dpdea lumină. Pus în mâncare, uleiul nu că dă gust, ci face diferenţa între mâncare pregătită în casă şi altfel de mâncare. Datorită originii sale nobile, ca partea cea mai bună a unei substanţe, uleiul ştie să ameste şi să întindă culorile pe pânză, astfel încât artistul să facă realmente ceea ce doreşte.
Uleiul mai grăbeşte încet şi adaugă nuanţa de lucru bine făcut la orice întreprindere am avea. Între zeităţile lumii create, uleiul apare ca un personaj foarte apropiat omului, pe care îl însoţeşte cu mai toate activităţile sale. În această relaţie, nu e de mirare că uleiul capătă atribuţii ceremoniale, pentur a semnifica numirea cuiva la un statut existenţial nou. Golit de ascensiunile metafizice şi rezistent doar pentru motive medicale, gestul apare şi ca o formă de intermediere, de domesticire a agresivităţii razelor de soare.
În atitudinea mea, se recunosc fumurile de de pe câmpuri de luptă, fumurile de pe mirişti, fumurile din şanţuri şi de la colţ de uliţă, fumurile din coşuri de uzină. Paşii şi mişcările apar nedistinse şi ameţitoare ca ceaţa şi vorbele nu fac altceva decât să fie nori. Şi uneori, la o privire mai atentă, reavoinţa şi duşmănia se duc împotriva lor pe spatele alunecos. Sau se caţără iar pe un braţ şi abundenţa de uleiuri le întinde tridimensional ca un tatuaj - hologramă. Aşa apar eu în mers - intermediar şi nehotărât în aparenţe, dinspre pământ către ape, de la ape câtre foc şi din foc ridicându-mă iar în fum.