Compunere - I

Pământul e negru, rece şi consistent. Firişoare şiroiesc limpede prin el şi îl străbat şi se ramifică până jos în adâncime unde se întinde suprafaţa de apă. În unele locuri pământul se sprijină pe peretele de stâncă până sus, de unde stânca se înalţă goală. Primăvara, cuvintele mele ating rădăcinile pomilor şi îi străbat până ce de bucurie mugurii pocnesc şi se fac flori. În pământ nu ştiu să gândesc, în pământ doar stau. Închipuie-ţi cum stau eu întins pe burta, cu un pumn sub barbă. Atunci când umbli pe pământ desculţă, eu recunosc pe spatele meu urmele tălpilor tale. Pământul e după soare uscat şi după ploaie cleios, în pădure plin de frunze veştede şi la cîmp acoperit de flori şi buruieni.

Pământul ascultă, simte, şi rabdă. Pămîntul are memorie, memoria paşilor voştri grăbiţi. Memoria copiiilor născuţi pe pămînt, a horelor făcute, a războaielor ţinute. În pămînt se fac uneori şi locuri de stat, pămîntul are dormitoare misterioase şi tuneluri secrete. Nimic nu mişcă în pământ. E ca o ureche uriaşă, sau nu, mai bine e ca o limbă uriaşă pământul. Iar eu pot să spun - aici e dulce, aici e amar. Sau imaginează-mă întins pe spate cu mîinile amîndouă sub ceafă, privindu-te cu ochi negri, tăcuţi ca pământul.

Pământul miroase a toamnă roşiatică, iar eu îmi încordez trupul pământului. În pământ nu îmi creşte părul, în pământ nu îmi e foame, în pământ nu mă supără nimeni. În pământ eu te continui pe tine în cealaltă. Genunchii mei nu există decât ca momente de conştiinţă ale pământului-mamă. Pentru că toată vietatea care este în pâmânt din mine este, ca din pământul-mamă. Continui să cred că exist până când într-un final mă ridic într-un vârtej de nisip, alunec şi mă desprind dus de val ca să mă fărâmiţez în mii de bucăţi sau apos mă lipesc. Sau nu plec nicăieri doar îmi întind degetele, îmi dezgrop fruntea în pământ, îmi mişc umerii şi ating Dunărea cu şoldul meu drept.

Mâine voi scrie din apă.