Daţi-mi vă rog frumos douăsprezece sticle de vin iar până numeri la douăsprezce eu am să mă schimb de douăsprezece ori într-un pahar de cristal, ca tu să bei vinul acela de douăsprezece ori căte douăsprezece într-un an.
Din fântănă scoţi apă, apoi o verşi în găleată, din găleată în carafă şi din carafă în pahar. Am vărsat... cerneala peste hârtiile care nu pluteau pe masă. Acuma plutesc şi scrisul este inundat de plăcerea culorii albastre. Literele se întind, din două litere se face una, dintr-un cuvânt se face o pată tremurată.
Dacă străzile ar fi pline de apă, mi-ar plăcea să locuiesc într-un subsol, să deschid uşa în apă. Dar aşa, amintirile stau îngheţate sus şi jos, la poli şi câte o dată se mai desprinde căte un aisberg care vine să scufunde vreun proiect mai îndrăzneţ - Ai uitat când....?
Cel mai bun lucru în apă este mişcarea. Mişcarea e o proprietate a gândurilor, sau, mă rog, a stărilor de spirit. Când văd un rechin văd o dorinţa rapace. Când văd un banc de peşti mici şi mărunţi asta e un hohot de râs. Sau o balenă e o spaimă. Şi un delfin, o intuiţie.
În adâncuri, e fig şi beznă. Nu e nici naiba. Sunt gropile adânci, abisale care se cască întunecoase. Apă e şi acolo...dar ce apă. Frumos e la lumină, când apa e străvezie şi cerul se lasă imaginat dincolo. Sus acolo e frumos.
Mai aş putea să scriu de palatele sirenelor din adâncuri. Dar nu aici, aici scriu din apă. Indiferent că mă mişc purtat de dorinţa într-un univers acvatic, sau că trec prin ploaie, pas cu pas, sau că procesez cantităţi infinite de apă.
Să plouă, şi să tot plouă. Când plouă, se strică lucrurile oamenilor, dar oamenii nu se strică. Atunci când plouă, oamenii se caută unii pe alţii. Sau nici nu e nevoie de ploaie. Umezela urcă rece pe zidurile acoperite de muşchi şi se insinuează ca o bănuială.
Limpede ca cristalul şi frumos curgătoare este la munte, sus. Jos, aici, sunt băllţi. Bălţile sunt darnice dar pe cât de darnice atât de posesive. Cine a îndrăgit o baltă, acela nu mai e om. Sunt bălţi de codru des, iazurile, în care mergi fără cămaşă pe tine. Sunt bălţi de luncă, ostroave, în care laşi orice dor în urmă şi uţi de tine complet. Heleşteele, bălţile de câmpie te lasă să pleci ca să te facă să te întorci iar şi iar. Mlaştinile şi smărcurile sunt cele mai periculoase bălţi. Despre aceastea nici să nu mai vorbim.
Apa roade stâncă, apa aduce pământ proaspăt. Dacă îi stă în cale, apa îl termină, dacă îi face loc, apă îl continuă. AceastA este relaţia apei cu pământul. Uneori pământul se lansă înadins străbătut în meandre şerpuitoare sau îi face loc bogat, ca o deltă.
Apa e de fapt albastră. Rareori neagră, când şi când verzuie, în unele locuri de culoarea cerului. Dulce? Sărată? Amară? Nu ştiu. Corpul meu trage apa pur şi simplu indiferent de gustul ei. Nu ştiu câtă apă, dar ştiu că am nevoie de apă. Apa ca mediu al existenţei, apă ca element de compunere, sete de apă.
În apă, mă mişc. Apa care este, nu cea care se face din nori sau ce care izvorăşte din pământ.
Tai o viţă de vie primăvara şi ea plânge.
Apa este unul din cele mai vechi cuvinte pe care noi, oamenii, le cunoaştem.
Susură.
Din fântănă scoţi apă, apoi o verşi în găleată, din găleată în carafă şi din carafă în pahar. Am vărsat... cerneala peste hârtiile care nu pluteau pe masă. Acuma plutesc şi scrisul este inundat de plăcerea culorii albastre. Literele se întind, din două litere se face una, dintr-un cuvânt se face o pată tremurată.
Dacă străzile ar fi pline de apă, mi-ar plăcea să locuiesc într-un subsol, să deschid uşa în apă. Dar aşa, amintirile stau îngheţate sus şi jos, la poli şi câte o dată se mai desprinde căte un aisberg care vine să scufunde vreun proiect mai îndrăzneţ - Ai uitat când....?
Cel mai bun lucru în apă este mişcarea. Mişcarea e o proprietate a gândurilor, sau, mă rog, a stărilor de spirit. Când văd un rechin văd o dorinţa rapace. Când văd un banc de peşti mici şi mărunţi asta e un hohot de râs. Sau o balenă e o spaimă. Şi un delfin, o intuiţie.
În adâncuri, e fig şi beznă. Nu e nici naiba. Sunt gropile adânci, abisale care se cască întunecoase. Apă e şi acolo...dar ce apă. Frumos e la lumină, când apa e străvezie şi cerul se lasă imaginat dincolo. Sus acolo e frumos.
Mai aş putea să scriu de palatele sirenelor din adâncuri. Dar nu aici, aici scriu din apă. Indiferent că mă mişc purtat de dorinţa într-un univers acvatic, sau că trec prin ploaie, pas cu pas, sau că procesez cantităţi infinite de apă.
Să plouă, şi să tot plouă. Când plouă, se strică lucrurile oamenilor, dar oamenii nu se strică. Atunci când plouă, oamenii se caută unii pe alţii. Sau nici nu e nevoie de ploaie. Umezela urcă rece pe zidurile acoperite de muşchi şi se insinuează ca o bănuială.
Limpede ca cristalul şi frumos curgătoare este la munte, sus. Jos, aici, sunt băllţi. Bălţile sunt darnice dar pe cât de darnice atât de posesive. Cine a îndrăgit o baltă, acela nu mai e om. Sunt bălţi de codru des, iazurile, în care mergi fără cămaşă pe tine. Sunt bălţi de luncă, ostroave, în care laşi orice dor în urmă şi uţi de tine complet. Heleşteele, bălţile de câmpie te lasă să pleci ca să te facă să te întorci iar şi iar. Mlaştinile şi smărcurile sunt cele mai periculoase bălţi. Despre aceastea nici să nu mai vorbim.
Apa roade stâncă, apa aduce pământ proaspăt. Dacă îi stă în cale, apa îl termină, dacă îi face loc, apă îl continuă. AceastA este relaţia apei cu pământul. Uneori pământul se lansă înadins străbătut în meandre şerpuitoare sau îi face loc bogat, ca o deltă.
Apa e de fapt albastră. Rareori neagră, când şi când verzuie, în unele locuri de culoarea cerului. Dulce? Sărată? Amară? Nu ştiu. Corpul meu trage apa pur şi simplu indiferent de gustul ei. Nu ştiu câtă apă, dar ştiu că am nevoie de apă. Apa ca mediu al existenţei, apă ca element de compunere, sete de apă.
În apă, mă mişc. Apa care este, nu cea care se face din nori sau ce care izvorăşte din pământ.
Tai o viţă de vie primăvara şi ea plânge.
Apa este unul din cele mai vechi cuvinte pe care noi, oamenii, le cunoaştem.
Susură.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu