...aer de Istanbul.
miercuri, 21 februarie 2007
luni, 19 februarie 2007
Compoziţie 3 - Aer
Aerul, e mai ceva ca apa. Aerul e totul. Este mediul prin excelenţă uman, substanţă de o consistenţă perfectă. Aerul fiind vital, se înţelege că un aer viciat, un aer imperfect nu va fi pentru mult timp în folosul omului.
Dacă am văzut vreodată aer?Am văzut. De multe ori l-am văzut plutind prăfuit printre paşii apăsaţi ai unui tâmplar priceput. O dată, ca să zic doar aşa, l-am văzut într-un petec de cer care se colorase frumos. Sau cine n-a văzut în apă, bule mari şi mici, bule de aer.
Dar nu la vedere e cel mai bun aerul, ci la miros. Aerul poate fi precum flacăra unei torţe care îţi luminează tenebrele meoriei şi îţi proiectează hieroglife. Calea mirosurilor şi aromelor de tot felul este cea mai uşor şi mai repede de străbătut. Spectaculoase sunt stănuturile, salturi imprevizibile ale cuiva care bâjbâind într-o cameră obscură tocmai s-a împiedicat de un taburet. Sau acel miros pe cât de limpede, pe atât de inexplicabil, mirosul de pene arse.
Apoi atingerea aerulul este, într-un cuvânt, fenomenală. Incomparabil mai subtilă decât atingera picăturii de ploaie, atingerea vântului de primăvară care îţi răvăşeşte părul este curată declaraţie de dragoste. Şi mai e vântul de iarnă, care se comportă capricios, agâţându-se mai tăcut sau mai îndărătnic de nasul şi obrajii tăi. Şi când te gândeşti că sunt zile, amiezi de vară în care aerul se dilată aşa de mult că ţi-ar trebui o gură de rechin să respiri!
Păsările, dar noi nu suntem păsări, zic păsările se au foarte bine cu aerul, îi cunosc toate capriciile şi-l ştiu de stăpân, aici mai aspru, aici mai lin, aici mai blând şi mai domol, aici mai sălbatic şi mai plin de sine.
Aerul de primăvară are ceva uşor de simţit într-un oraş ca şi la ţară. La oraş, nu spun de tei, dar asfaltul începe să miroasă a ceva prietenos şi cunoscut şi îmbie oamenii seara să mai stea găsindu-şi de lucru prin faţa blocului iar pe copii să se bucure de faptul că afară se întunecă tot mai târziu.
La ce este bun aerul? Ce poţi face în aer?Poţi să zbori sau, dacă eşti pe o corabie cu pânze, te ajută la navigat. Mai poţi să hrăni copios cu aer, numai cu aer. Aici, ce-i drept, e bine să fii undeva la mare ori la munte ca să ai parte de aer proaspăt, nu aşa. Aerul cum spuneam îţi pune în mişcare memoria. Apoi mai poţi face următoarele lucruri - poţi să înalţi zmeie, poţi să faci mori de vânt, poţi să transmiţi cuvinte către celălalt, îi poţi simţi respiraţia - dacă eşti suficient de atent. Trimiţi avioane de hârtie, sufli păpădii, scuturi cearşafuri, sufli baloane de săpun, te dai cu parapanta, faci paraşutism. De asemenea mai ştiu că fără aer nu poate să fie foc.
Din aer ne tragem seva, asta e clar. Iar eu mă bucur să împart acelaşi aer cu mai mulţi oameni şi vietăţi. Rotunduri de aer care trâgându-le rotund în piept mă rotunjesc.
Instrumentele de suflat, asta e una din amprementele irepetabile ale omului în aer. Un fluier sau un caval .. îl poţi face cu aerul, să prindă viaţă. Să sufli melodic aerul inspirat cu un soi de aşteptare creativă.
Şi de aici la a rosti cuvânt e un pas. Oilor le fluieri, sau poţi să le şi înjuri. Dar către seamănul tău poţi spune pe silabe ce-i. Un cuvânt e un suflu care spune lucrurilor pe nume.
Mâine, despre foc.
vineri, 16 februarie 2007
joi, 15 februarie 2007
Compuneri - 2
Daţi-mi vă rog frumos douăsprezece sticle de vin iar până numeri la douăsprezce eu am să mă schimb de douăsprezece ori într-un pahar de cristal, ca tu să bei vinul acela de douăsprezece ori căte douăsprezece într-un an.
Din fântănă scoţi apă, apoi o verşi în găleată, din găleată în carafă şi din carafă în pahar. Am vărsat... cerneala peste hârtiile care nu pluteau pe masă. Acuma plutesc şi scrisul este inundat de plăcerea culorii albastre. Literele se întind, din două litere se face una, dintr-un cuvânt se face o pată tremurată.
Dacă străzile ar fi pline de apă, mi-ar plăcea să locuiesc într-un subsol, să deschid uşa în apă. Dar aşa, amintirile stau îngheţate sus şi jos, la poli şi câte o dată se mai desprinde căte un aisberg care vine să scufunde vreun proiect mai îndrăzneţ - Ai uitat când....?
Cel mai bun lucru în apă este mişcarea. Mişcarea e o proprietate a gândurilor, sau, mă rog, a stărilor de spirit. Când văd un rechin văd o dorinţa rapace. Când văd un banc de peşti mici şi mărunţi asta e un hohot de râs. Sau o balenă e o spaimă. Şi un delfin, o intuiţie.
În adâncuri, e fig şi beznă. Nu e nici naiba. Sunt gropile adânci, abisale care se cască întunecoase. Apă e şi acolo...dar ce apă. Frumos e la lumină, când apa e străvezie şi cerul se lasă imaginat dincolo. Sus acolo e frumos.
Mai aş putea să scriu de palatele sirenelor din adâncuri. Dar nu aici, aici scriu din apă. Indiferent că mă mişc purtat de dorinţa într-un univers acvatic, sau că trec prin ploaie, pas cu pas, sau că procesez cantităţi infinite de apă.
Să plouă, şi să tot plouă. Când plouă, se strică lucrurile oamenilor, dar oamenii nu se strică. Atunci când plouă, oamenii se caută unii pe alţii. Sau nici nu e nevoie de ploaie. Umezela urcă rece pe zidurile acoperite de muşchi şi se insinuează ca o bănuială.
Limpede ca cristalul şi frumos curgătoare este la munte, sus. Jos, aici, sunt băllţi. Bălţile sunt darnice dar pe cât de darnice atât de posesive. Cine a îndrăgit o baltă, acela nu mai e om. Sunt bălţi de codru des, iazurile, în care mergi fără cămaşă pe tine. Sunt bălţi de luncă, ostroave, în care laşi orice dor în urmă şi uţi de tine complet. Heleşteele, bălţile de câmpie te lasă să pleci ca să te facă să te întorci iar şi iar. Mlaştinile şi smărcurile sunt cele mai periculoase bălţi. Despre aceastea nici să nu mai vorbim.
Apa roade stâncă, apa aduce pământ proaspăt. Dacă îi stă în cale, apa îl termină, dacă îi face loc, apă îl continuă. AceastA este relaţia apei cu pământul. Uneori pământul se lansă înadins străbătut în meandre şerpuitoare sau îi face loc bogat, ca o deltă.
Apa e de fapt albastră. Rareori neagră, când şi când verzuie, în unele locuri de culoarea cerului. Dulce? Sărată? Amară? Nu ştiu. Corpul meu trage apa pur şi simplu indiferent de gustul ei. Nu ştiu câtă apă, dar ştiu că am nevoie de apă. Apa ca mediu al existenţei, apă ca element de compunere, sete de apă.
În apă, mă mişc. Apa care este, nu cea care se face din nori sau ce care izvorăşte din pământ.
Tai o viţă de vie primăvara şi ea plânge.
Apa este unul din cele mai vechi cuvinte pe care noi, oamenii, le cunoaştem.
Susură.
Din fântănă scoţi apă, apoi o verşi în găleată, din găleată în carafă şi din carafă în pahar. Am vărsat... cerneala peste hârtiile care nu pluteau pe masă. Acuma plutesc şi scrisul este inundat de plăcerea culorii albastre. Literele se întind, din două litere se face una, dintr-un cuvânt se face o pată tremurată.
Dacă străzile ar fi pline de apă, mi-ar plăcea să locuiesc într-un subsol, să deschid uşa în apă. Dar aşa, amintirile stau îngheţate sus şi jos, la poli şi câte o dată se mai desprinde căte un aisberg care vine să scufunde vreun proiect mai îndrăzneţ - Ai uitat când....?
Cel mai bun lucru în apă este mişcarea. Mişcarea e o proprietate a gândurilor, sau, mă rog, a stărilor de spirit. Când văd un rechin văd o dorinţa rapace. Când văd un banc de peşti mici şi mărunţi asta e un hohot de râs. Sau o balenă e o spaimă. Şi un delfin, o intuiţie.
În adâncuri, e fig şi beznă. Nu e nici naiba. Sunt gropile adânci, abisale care se cască întunecoase. Apă e şi acolo...dar ce apă. Frumos e la lumină, când apa e străvezie şi cerul se lasă imaginat dincolo. Sus acolo e frumos.
Mai aş putea să scriu de palatele sirenelor din adâncuri. Dar nu aici, aici scriu din apă. Indiferent că mă mişc purtat de dorinţa într-un univers acvatic, sau că trec prin ploaie, pas cu pas, sau că procesez cantităţi infinite de apă.
Să plouă, şi să tot plouă. Când plouă, se strică lucrurile oamenilor, dar oamenii nu se strică. Atunci când plouă, oamenii se caută unii pe alţii. Sau nici nu e nevoie de ploaie. Umezela urcă rece pe zidurile acoperite de muşchi şi se insinuează ca o bănuială.
Limpede ca cristalul şi frumos curgătoare este la munte, sus. Jos, aici, sunt băllţi. Bălţile sunt darnice dar pe cât de darnice atât de posesive. Cine a îndrăgit o baltă, acela nu mai e om. Sunt bălţi de codru des, iazurile, în care mergi fără cămaşă pe tine. Sunt bălţi de luncă, ostroave, în care laşi orice dor în urmă şi uţi de tine complet. Heleşteele, bălţile de câmpie te lasă să pleci ca să te facă să te întorci iar şi iar. Mlaştinile şi smărcurile sunt cele mai periculoase bălţi. Despre aceastea nici să nu mai vorbim.
Apa roade stâncă, apa aduce pământ proaspăt. Dacă îi stă în cale, apa îl termină, dacă îi face loc, apă îl continuă. AceastA este relaţia apei cu pământul. Uneori pământul se lansă înadins străbătut în meandre şerpuitoare sau îi face loc bogat, ca o deltă.
Apa e de fapt albastră. Rareori neagră, când şi când verzuie, în unele locuri de culoarea cerului. Dulce? Sărată? Amară? Nu ştiu. Corpul meu trage apa pur şi simplu indiferent de gustul ei. Nu ştiu câtă apă, dar ştiu că am nevoie de apă. Apa ca mediu al existenţei, apă ca element de compunere, sete de apă.
În apă, mă mişc. Apa care este, nu cea care se face din nori sau ce care izvorăşte din pământ.
Tai o viţă de vie primăvara şi ea plânge.
Apa este unul din cele mai vechi cuvinte pe care noi, oamenii, le cunoaştem.
Susură.
marți, 13 februarie 2007
Compunere - I
Pământul e negru, rece şi consistent. Firişoare şiroiesc limpede prin el şi îl străbat şi se ramifică până jos în adâncime unde se întinde suprafaţa de apă. În unele locuri pământul se sprijină pe peretele de stâncă până sus, de unde stânca se înalţă goală. Primăvara, cuvintele mele ating rădăcinile pomilor şi îi străbat până ce de bucurie mugurii pocnesc şi se fac flori. În pământ nu ştiu să gândesc, în pământ doar stau. Închipuie-ţi cum stau eu întins pe burta, cu un pumn sub barbă. Atunci când umbli pe pământ desculţă, eu recunosc pe spatele meu urmele tălpilor tale. Pământul e după soare uscat şi după ploaie cleios, în pădure plin de frunze veştede şi la cîmp acoperit de flori şi buruieni.
Pământul ascultă, simte, şi rabdă. Pămîntul are memorie, memoria paşilor voştri grăbiţi. Memoria copiiilor născuţi pe pămînt, a horelor făcute, a războaielor ţinute. În pămînt se fac uneori şi locuri de stat, pămîntul are dormitoare misterioase şi tuneluri secrete. Nimic nu mişcă în pământ. E ca o ureche uriaşă, sau nu, mai bine e ca o limbă uriaşă pământul. Iar eu pot să spun - aici e dulce, aici e amar. Sau imaginează-mă întins pe spate cu mîinile amîndouă sub ceafă, privindu-te cu ochi negri, tăcuţi ca pământul.
Pământul ascultă, simte, şi rabdă. Pămîntul are memorie, memoria paşilor voştri grăbiţi. Memoria copiiilor născuţi pe pămînt, a horelor făcute, a războaielor ţinute. În pămînt se fac uneori şi locuri de stat, pămîntul are dormitoare misterioase şi tuneluri secrete. Nimic nu mişcă în pământ. E ca o ureche uriaşă, sau nu, mai bine e ca o limbă uriaşă pământul. Iar eu pot să spun - aici e dulce, aici e amar. Sau imaginează-mă întins pe spate cu mîinile amîndouă sub ceafă, privindu-te cu ochi negri, tăcuţi ca pământul.
Pământul miroase a toamnă roşiatică, iar eu îmi încordez trupul pământului. În pământ nu îmi creşte părul, în pământ nu îmi e foame, în pământ nu mă supără nimeni. În pământ eu te continui pe tine în cealaltă. Genunchii mei nu există decât ca momente de conştiinţă ale pământului-mamă. Pentru că toată vietatea care este în pâmânt din mine este, ca din pământul-mamă. Continui să cred că exist până când într-un final mă ridic într-un vârtej de nisip, alunec şi mă desprind dus de val ca să mă fărâmiţez în mii de bucăţi sau apos mă lipesc. Sau nu plec nicăieri doar îmi întind degetele, îmi dezgrop fruntea în pământ, îmi mişc umerii şi ating Dunărea cu şoldul meu drept.
Mâine voi scrie din apă.
duminică, 11 februarie 2007
Cum să nu fie blogul
1. Să nu fie marca întâmplării. Scrisul nu se face din timp în timp, uneori, atunci când găsesc timp. Iar alteori nu. Nu merge aşa, e ca şi aş spune că scriu, dar nu mereu, ci doar aşa, dacă am chef. Ca să nu mai scriu cu jumătăate de gură am de gând să scriu după un ritm dinainte stabilit.
2. Apoi nu scrii aşa... la modul instinctiv. Azi m-a supărat ceva şi scriu. Ce rost are? E chiar obositor, este ceva care prin faptul că nu se doreşte decât o prelungire în scris a cotidianului nu are decât o consistenţă nisipoasă.
3. În fond ce înseamnă că public la un loc to felul de articole, intervenţii, însemnări unele mai lungi, altele mai scurte, tratând subiecte diferite? Nu înseamnă decât că am suficient timp la dispoziţie şi că îmi place să cred că publicând câteva consideraţii despre un subiect aş participa cu ceva la starea acelui subiect.
4. Încă o dată, mi se pare ceva total neprofesionist să folosesc tehnica jurnalului pentru evenimente şi lucruri care nu mă vizează direct. Adică să intervin, în funcţie de stările prin care trec, şi să scriu - azi una, mâine alta...
5. Ştiu doar că am să scriu într-un mod regulat, la început probabil că am să scriu zilnic, la o oră anume.
6. Am mai multe subiecte de scris, dar nu asta ar fi problema. Până nu găsesc istoria din care să facă parte ceea ce scriu, nu mă apuc de scris. Fiecare lucru pe care îl voi scrie are să aibă legătură cu ceea ce am scris deja şi de asemenea cu ceea ce urmează să scriu, iar această legătură nu se va limita la un loc comun unde ar pute fi citite.
2. Apoi nu scrii aşa... la modul instinctiv. Azi m-a supărat ceva şi scriu. Ce rost are? E chiar obositor, este ceva care prin faptul că nu se doreşte decât o prelungire în scris a cotidianului nu are decât o consistenţă nisipoasă.
3. În fond ce înseamnă că public la un loc to felul de articole, intervenţii, însemnări unele mai lungi, altele mai scurte, tratând subiecte diferite? Nu înseamnă decât că am suficient timp la dispoziţie şi că îmi place să cred că publicând câteva consideraţii despre un subiect aş participa cu ceva la starea acelui subiect.
4. Încă o dată, mi se pare ceva total neprofesionist să folosesc tehnica jurnalului pentru evenimente şi lucruri care nu mă vizează direct. Adică să intervin, în funcţie de stările prin care trec, şi să scriu - azi una, mâine alta...
5. Ştiu doar că am să scriu într-un mod regulat, la început probabil că am să scriu zilnic, la o oră anume.
6. Am mai multe subiecte de scris, dar nu asta ar fi problema. Până nu găsesc istoria din care să facă parte ceea ce scriu, nu mă apuc de scris. Fiecare lucru pe care îl voi scrie are să aibă legătură cu ceea ce am scris deja şi de asemenea cu ceea ce urmează să scriu, iar această legătură nu se va limita la un loc comun unde ar pute fi citite.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)