uneori nu e ca intotdeauna, desi mereu e ca atunci

uneori e ca intotdeauna, desi nu mereu e ca atunci

...este 31 martie 2007, de parcă n-ar fi un infinit de 31 martie, si nu am avea tot timpul din lume...

din Parmenide (despre cuvantul nespus)

Nu e cel care tace, cel care vorbeste, nici cel care face sau o schimba cu ceva, nici cel care se supara sau se enerveaza. E cel care ramane, indiferent la ceea ce i se intampla ei. Ca ar putea sa ramana la fel si sa o priveasca in tacere cum se inneaca, el este aici. Iar ea nu ar putea ramane in nefiinta, caci intr-un fel sau altul s-ar intoarce.

El este aici unde ea nu afla nimic din ceea ce si-ar dori sa faca acum sau diseara, dar e totul pentru ca ea sa fie ea. Ca atunci cand se relaxeaza, sau atunci cand doarme, sau atunci cand scrie sau cand danseaza. Si el singur n-ar intelege pe de-a intregul cum ramane el la fel ca un copac, sus pe o culme de deal, si ea vine cand ea nici nu stie sa-i rupa si sa-i daruiasca niste pamant si cer.

Nimeni nu cere nimic, e ca zborul de pasare care nu bate din aripi sau ca mersul pe ape al unui vapor cu panza. Pentru ea, el este asa cum este, si gesturile ei sunt hotarate atunci cand merge sa-l intalneasca. In oceanul de lumina, ea e apa si el - pestii, el e nisipul, ea scoicile.

Cuvintele merg acum prea repede ca sa pot spune povestea aceasta, o poveste precum taisul unei sabii, care exista numai pentru a taia in doua. Cand ea si el sunt impreuna, se gandeste, iara despre asta numai faptele vorbesc.

Pământul Făgăduinţei

ţara în care oamenii se ţin de cuvânt

Pământul făgăduinţei nu este totuna cu pământul făgăduit.

Să zicem că pământul făgăduinţei este acel teritoriu, acea zonă, în care oamenii trăiesc din promisiuni. Îşi promit unii altora şi se ţin de cuvânt - ei din asta trăiesc. Pământul făgăduit este ceva mai concret, o bucată de pământ aşa şi pe dincolo, pe care, cineva îl primeşte ca urmare unui cuvânt dat. Pământul făgăduinţei nu este ca o oglindă din Împărăteasa zăpezii, care arată urâtul frumos, şi nu este nici ceva care îţi îndeplineşte dorinţele, aşa, prin forţa lucrurilor. În schimb, cine a trăit măcar o vreme în pământul făgăduinţei ştie că acolo nu se discută cu iluzii şi cu ambiţii, care sunt ca un fel de vorbe goale. Oamenii sunt atenţi numai dacă crezi ce spui şi ştii să continui singur mai departe.

Dar ce e mai frumos în pământul făgăduinţei e că nu ai timp decât pentru lucruri făcute cu inima. N-ai timp să stai degeaba sau să faci nimic. Fiecare moment este preţios aşa cum fiecare parte dintr-o oală de pământ are importanţa ei pentru un olar.

fumatul interzis

despre fum, aburi şi uleiuri

Ca şi ierburile, fumul are o consistenţă albastră şi uscată. Şi tot ca şi ierburile, fumul se ridică în câmpuri şi dealuri. Clar. Oriunde există de fapt ceva ca o palmă descoperită de pământ acolo în mod sigur are să apară şi fum. Mai devreme sau mai târziu, este o chestiune de timp. Fumul nu are istorie - el arde istoria. Meşterii care ştiu să scufunde în apă obiecte şi lucruri aşezate în fum, obţin cerneală. Afumată în tradiţie, materia primă cu care scriitorul formează opera devine, pe hârtie, cuvânt scris.

Pentru că, oricât ar fi de inconsistent, fumul poartă acea amprentă olfactivă care rezumă în două momente, foarte bine, istoria zvonurilor. Aici pot să scriu cum e în fum. Cald şi soare, şi se pot auzi vrăbii - asta e în fumul de frunze arse. Cam rău e cu fumul de la maşini - îţi taie respiraţia şi nu te face să vezi altceva decât kilometri întregi de şosea bleumarin, şi abia ce poţi să ghiceşti câmpurile din stânga şi dreapta drumului. Fumul de mici .. aici e poveste. În fumul de mici îţi este în primul rând foame. O foame care te trece şi se menţine ca o muzică veche şi deosebit de gălăgioasă. Un fum foarte sonor, plin de troznituri este fumul care îl faci pe munte. Uscăturile pădurii stăruie nostalgic în aer şi sublimează toate răutăţile adunate de veacuri.
Mi-aş da câţiva ani ca să fiu fumul pe care-l tragi în piept şi n-aş face altceva decât să rămân agîţat de plămânul tău şi de acolo să trimit dorinţele şi visurile tale spre împlinire. N-ar fi nimic până aici dacă nu aş vorbi despre casă şi despre coşul înalt şi drept prin care în nopţile de vară se coboară din cer minunile nopţii ca să petreacă împreună cu noi. În timpul iernii, coşul este vital pentru casă, fiindcă lasă fumul să iasă, fumul care este cel mai simplu mod de a spune că ţi-e bine.

Aburii şi ceaţa pot să pară fumuri, dar nu sunt fumuri. Nu sunt fumuri deoarece dacă fumurile sunt albastre şi uscate, aburii sunt albicioşi şi umezi ca nişte pietre de râu. Odată, în avion, deasupra norilor, mi-a venit să deschid gemuleţul şi să mă arunc în nori. Păreau aşa de pufoşi şi de blânzi încât, nu se putea, eu trebuia să mă dau prin ei. Ce să zic, am căzut. Adică am apucat să muşc dintr-un capăt de nor ca o vată de zahăr şi mai repede am început să cad. Norocul meu a fost că atunci când am căzut jos era tot ceaţă aşa că nici măcar nu am apucat să îmi dau seama de lovituri. Altădată, fermecat de o ceaţă lăptoasă am avut senzaţia foarte precisă, eram pe munte, că această ceaţă are un moment de femeie. Lucru care s-a dovedit a fi adevărat - pe un bolovan stătea ea, avea decît o pălărie pe cap, în rest nimic şi mânca o napolitană şi avea pielea foarte bronzată ţin minte. Pentru că era ceaţă n-am mai apucat să o văd.
Prin urmare, un lucru este foarte clar în privinţa ceţii. Te dezorientează. La greu. Altfel, aburii sunt un mediu purtător de boli şi vicii. Dacă vrei să faci nemaifăcute făcute şi să te întorci în mâini mergi la o mlaştină, dar la o mlaştină veche, şi vei simţi imediat cum în aburii respectivi mişună milioane şi milioane de senzaţii slabe şi bolnave. Nu am văzut până acum ceaţă la mare şi sunt curios cum ar fi. În starea de abur, nor sau ceaţă recunoaştem de fapt apa, într-o formă cam nehotărâtă. Dacă fumul înseamnă pământ, substanţă arsă, asupra căreia a acţionat focul, aburul şi ceaţa trimit la acelaşi fel de relaţie intermediară, între apă şi are de data asta. Aburii sunt ca şi emoţiile unei persoane sensibile- plutesc în aer şi se simt atât de bine încât e de ajuns să spui o vorbă mai rece, că torente nu vor ezita să se formeze. Bineînţeles că pe vremuri oamenii trăgeau cu săgeţi în cerul înnourat ca să vină ploaia, iar în cazul acesta putem spune că pamenii furau ploaia, sau o aduceau ca pe un vânat, tocmai din cer.

În stările inermeidare, se cunoaşte simnbolic natura creată,. pentru că nu este doar ceea ce vezi ci mai este şi ceea ce se transformă şi devine, pentru ca să fie cu sens. Stând în fum, cunoşti limbajul focului, mergând prin ceaţă afli despre apă. În fine, ceea ce am să scriu de aici înainte folosind uleiuri vorbeşte despre versatilitatea încântătoare a pământului.

Sunt uleiurile de-ale apei? Nici vorbă. Lichiditatea uleiului nu este altceva decât o formă execelentă a substanţei. Cum să zic, substanţa este atât de orgolioasă cu propriile însuşiri, încât puse una lângă cealaltă, în secvenţă temproală, acestea au o consistenţă alunecoasă şi mişcătoare. Uleiul a fost încă din vechime, unul din prietenii de nădejde ai omului civilizat. Pus în lămpi şi opaiţe, uleiul dpdea lumină. Pus în mâncare, uleiul nu că dă gust, ci face diferenţa între mâncare pregătită în casă şi altfel de mâncare. Datorită originii sale nobile, ca partea cea mai bună a unei substanţe, uleiul ştie să ameste şi să întindă culorile pe pânză, astfel încât artistul să facă realmente ceea ce doreşte.
Uleiul mai grăbeşte încet şi adaugă nuanţa de lucru bine făcut la orice întreprindere am avea. Între zeităţile lumii create, uleiul apare ca un personaj foarte apropiat omului, pe care îl însoţeşte cu mai toate activităţile sale. În această relaţie, nu e de mirare că uleiul capătă atribuţii ceremoniale, pentur a semnifica numirea cuiva la un statut existenţial nou. Golit de ascensiunile metafizice şi rezistent doar pentru motive medicale, gestul apare şi ca o formă de intermediere, de domesticire a agresivităţii razelor de soare.
În atitudinea mea, se recunosc fumurile de de pe câmpuri de luptă, fumurile de pe mirişti, fumurile din şanţuri şi de la colţ de uliţă, fumurile din coşuri de uzină. Paşii şi mişcările apar nedistinse şi ameţitoare ca ceaţa şi vorbele nu fac altceva decât să fie nori. Şi uneori, la o privire mai atentă, reavoinţa şi duşmănia se duc împotriva lor pe spatele alunecos. Sau se caţără iar pe un braţ şi abundenţa de uleiuri le întinde tridimensional ca un tatuaj - hologramă. Aşa apar eu în mers - intermediar şi nehotărât în aparenţe, dinspre pământ către ape, de la ape câtre foc şi din foc ridicându-mă iar în fum.

A prinderea

Compoziţii - 4

Odată aprins, să stingi un foc e ceva nefiresc. Lasă să ardă. Nu ai de ce să vii acum cu jumătăţi de măsură, nici să iei promisiunea arderii înapoi. În logica simplă a oricărui element, focul nu face altceva decât să incen dieze orice lucru incen diabil. O astfel de lucrătură stă în potrivirea de împrejurări. Şi mai mult decât atât, între specializările minime pe care un om le-ar putea dobândi se înscrie şi aceasta - să facă focul. Un sentiment nou şi nespus apare de multe ori stând în faţa incendiului, un sentiment asemănător cu ceea ce într-o inundaţie survine, în timpul unei durate sau la un cutremur de pământ. Sentimentul certitudinii pe care o natură domesticită nu le mai oferă. Certitudinea că nimica nu doarme. Focul celuilalt, dacă e vorba de certitudini, este întotdeauna singura certitudine pe care o putem afla din felul în care aflăm proprietăţile unui lucru.

Focul celeilalte?

Cum ar fi mai bine - să dau foc acestui şir de paie care pajiştile să pustiască, pădurile să ardă, case să aprindă şi lucruri să facă scrum, totul până la picioarele tale, sau aceste gânduri să le pun în mişcarea sufletului tău şi să ţi le spun.În primul caz, aş schimba tot ce te înconjoară dar ai rămâne în continuare la fel de liberă? Mai mult ca sigur că aşa ceva te-ar transforma în preoteasa unei religi a urii. Liniştea zilelor şi a nopţilor ai sacrifica-o, numai ca să ţii ocupate mâinile celui care dă foc la tot ce-i viu. Din momentul acesta am face altceva, şi de aici trecem la a doua situaţie. Eu n-aş mai incendia, aş pune în cuvinte. Tu n-ai mai fi liberă, m-ai asculta. Probabil că aşa trebuie să fie.