Noapte bună

S-a făcut seară, blogul ăsta a apus şi noi ne vedem să mai stăm la poveşti la anul, deîndată ce apar primele semne de primăvară şi se face iar frumos.

Rabbits in my head

I don't know why I'm so scared about things. Maybe I have rabbits in my head.

Calitate

" Etajul 10! "

[The Point of No Return]

amestecat catesteam maestetac

Cireşari

Mergi prin iarbă şi e iunie. N-ai ce să-i faci.

Nu e la fel de spectaculos ca vacanţa din iulie şi nici nu întrece în profunzime concediul din august. Cu toate acestea, vacanţa din iunie poartă ceva specific care parcă este împrumutat de la bătaia peştelui la suprafaţa bălţii - bâldâbâc: e o treabă cu bâldâbâc. Senzaţii tari de tot se succed cu repeziciune în primele momente ale vacanţei din iunie. Dacă îţi vine vreun gând sau cel mult o întrebare, are să fie ceva de genul ce ai făcut până atunci sau unde ai fost până atunci, o nedumerire care rămâne pe mal şi despre care nici nu mai ai treabă - nu are decât să vină paznicul şi să o fure.

Iunie nu chiar indicat pentru călătorii în alte zări sau pentru incursiuni în paranormal. Cine vrea să înveţe să zboare, nu în iunie să încerce. În schimb, în vacanţa din iunie se pot face drumeţii trainice şi această fără să fie nevoie să mergi departe. De fapt iunie este un fel de mai scăpat de inhibiţiile primăverii şi care nu a apucat încă să se dedea la orgiile care i-au făcut celebri pe iulie şi pe august.

Cum ziceam, în iunie e musai să mergi încălţat cu ghete maro şi şosete albe în picioare, pe undeva, pe vreo cărare umbroasă de munte. Iunie este, cum ar veni, uşa cea mai la îndemână spre poiana cu flori.

Puterea muncii este cea mai mică în iunie şi pentru că iunie este o lună frumoasă, în care lucrurile merg ca pe roate, în sensul că albinele zumzăie, caişii şi cireşii rodesc de numa-numai, piersicii la fel, apa mării vine în valuri spumoase la ţărm şi în luncă, zăvoaie şi crânguri precum şi sus la munte

Anule omule! Iată, pe limba ta, ce-i cu iunie:

"Are 30 de zile;ziua are 15 ore; noaptea are 9.

Luna dedicata lui Iuno, protectoarea femeilor maritate. Intrucât in iunie se coc ciresele, primele fructe ale anului luna se numeste zonal Ciresar sau Ciresel. Acum in perioada solstitiului de vara, cind ziua devine cea mai lunga si insolatia cea mai puternica din intreg anul , timpul calendaristic si vegetatia ajung la maturitate. Totusi recoltele, oricit de promitatoare ar parea pentru luna iunie, sunt numai o fagaduinta, nu o certitudine; orice furtuna, vijelie, ploaie torentiala insotita de grindina poate devasta lanurile de griu, rodul vitei de vie sau al livezilor. In razboiul dintre fortele naturii, benefice sau malefice, omul nestiind de partea cui va fi , in final , victoria, a preamarit, dedicindu-le sarbatori si obiceiuri, atit pe sfintii crestini imbracati in haine pagine (Timoftei; Vartolomeu; Onofrei; Elisei; Sanpetru) cit si divinitatile pagine imbracate in haine crestine ( Dragaica; Sanzienele).La aceasta se adauga intr-un an cu data mobila a Pastelui la 30 aprilie, Joile verzi; Mosii de Ispas; Mosii de Vara; Duminica Mare; Calusul; Rusaliile; MarteaCioculu; Lasatul Secului de Sinpetru; etc. Tirgurile Dragaicei si a Sinzienelor, organizate in a doua jumatate a lunii pastreaza amintirea unei divinitati preistorice a agriculturii, celebrata la solstitiul de vara. "

Zi de zi

"1 iunie-----Zau
2 iunie-----Mutul calusului
3 iunie-----Ciocul calusului
4 iunie-----Calus
5 iunie-----Legatul calusului
6 iunie-----Calendarul culegerii plantelor de leac
7 iunie-----Mosii de Ispas
8 iunie-----Pastele cailor
9 iunie-----Bilciurile de Ispas
10 iunie---Sfinti marunti
11 iunie---Vartolomeul griului
12 iunie---Onofrei
13 iunie---Brazda inierbata
14 iunie---Elisei
15 iunie--- Ielele sau Rusaliiile
16 iunie---Coasa
17 iunie---Mosii de Vara
18 iunie---Jocul calusarilor
19 iunie---Suratele
20 iunie---Licurici
21 iunie---Leusteanul
22 iunie---Arderea comorilor
23 iunie---Dragaica
24 iunie---Amutitul cucului
25 iunie---Tirgurile Dragaicii
26 iunie---Cununa de Sinziene
27 iunie---Spartul calusului
28 iunie---Mosii de Sinpetru
29 iunie---Sinpetru de vara
30 iunie---Datul de-a verii si verisoarele"

Adus de la "http://wikinew.dacii.ro/index.php/Ciresar"

O problemă de geometrie

Care Nu Se Rezolvă Pe Hârtie.

Sf. Aşteaptă

Nu are o zi precis în calendar şi de ştiut, oamenii ştiu foarte puţin - mai nimic despre acest sfânt.

Doar că el există pentru a-i proteja pe cei care îşi propun să facă lucrurile împreună.

History

They call me The Wild Rose, but my name is Elisa Day. Why they call me it I do not know, for my name is Elisa Day.

[From the first day I saw her I knew she was the one, as she stared in my eyes and smiled. For her lips were the colour of the roses that grew down the river, all bloody and wild. ]

When he knocked on my door and entered the room, my trembling subsided in his sure embrace. He would be my first man, and with a careful hand he wiped at the tears that ran down my face.

[On the second day I brought her a flower, she was more beautiful than any woman I'd seen. I said, "Do you know where the wild roses grow, so sweet and scarlet and free?"]

On the second day he came with a single red rose. Said: "Will you give me your loss and your sorrow?". I nodded my head, as I lay on the bed. He said, "if I show you the roses will you follow?". On the third day he took me to the river, he showed me the roses and we kissed. And the last thing I heard was a muttered word, as he stood smiling above me with a rock in his fist.

[On the last day I took her where the wild roses grow. And she lay on the bank, the wind light as a thief as I kissed her goodbye, I said, "All beauty must die". And lent down and planted a rose between her teeth. ]

A fumat !

si medicii recomanda carnea de pui ...

.

.

.

.

.

.

.

.

.

(Ai văzut puiul ? Dar paharul cu vin alb? Poftă Bună! )

Un Pătrat Rotund

Camera mea este pătrată. Dar niciodată nu a arătat mai rotund ca în seara asta.

Numai colţuri rotunde vezi. Sunt rotunde, clar.

Civillizaţie

Într-un orăşel prăfuit de la marginea deşertului lucrurile erau puţine sub soarele care ardea toaată ziua, de dimineaţă până seara. Erau puţine case din lemn pe străzile care dădeau în spaţiul dintre cârciumă şi capelă. Erau puţini oameni. Puţine întâmplări nemaipomenite, puţine lucruri neprevăzute. Chiar şi nedreptăţile erau puţine: erau unii bandiţi care veneau şi furau din caii şi vitele oamenilor. Alţii tâlhari veneau şi luau pe datorie, de la unu băutură, de la altu mâncare, de la altu nişte bani şi apoi se făceau pierduţi. Mai apărea şi vreun nenorocit de beţiv care făcea scandal în cărciumă şi s-apuca să tragă din pistol şi atunci omora. Ei, pentru dânşii şeriful le scotea portretul şi îl lipea prin centrul oraşului precum şi prin oraşele din ţinut, spre ştiinţa celor ce ar fi citit şi s-ar fi încumetat să-i prindă pe proscrişi. Cine îl aducea pe cel căutat, viu sau mort, era plătit cu banii pe care şeriful îi strângea de la cei nedreptăţiţi. Aşa era legea.

Anii au trecut, aşezarea aceea de oameni nu mai e un orăşel prăfuit. Tâlhării şi blestemăţii se întâmplă şi acum, doar că acum se fac la adăpostul unor perdele: oamenii nu mai schimbă de mult băutură pe făină. Apoi, acum e mai complicat: toată lumea, indiferent dacă a suferit sau nu a suferit vreo nedreptate, pune bani la comun. Banii sunt plătiţi celor care ar putea să-i prindă pe răufăcători, dar într-un mod foarte ciudat: în primul rând că nu-i obligatoriu să prinzi pe tâlhar, e suficient să zici că vrei să-l prinzi, că te interesează să faci asta. De aceea nici nu mai există competiţie pentru recompensă - banii se dau mai multor inşi. Şi lu ăla, şi lu ăla, şi lu ăla. Şi banii nu se mai dau la prinderea răufăcătorului, recompensa se dă acum lunar. Apoi observi că cei tocmiţi spre a-i prinde pe răufăcători nu se mai gândesc neapărat să lămurească vina, să hotărască vinovatul şi să-l judece - ei născocesc tot felul de abstracţiuni precum justiţie, nedreptate, echitate şi câte şi mai câte.

Fără îndoială!

Fete care nu stau în dubii când vine vorba

pe pamant

Cine iubeste poarta albastrul cerului pe pamant!

De sus până jos

ce mirare ca ...

Demult, demult, într-un oraş însorit (în Cipru) de pe malul mării trăia un meşter. Meşterul acesta era pasionat de ceea ce făcea, căci trebuie să spunem că era un meşter deosebit de înezstrat, cu o intuţie fascinantă a frumosului. Aşa se face că dintr-o lucrare în alta, şi dela o sculptură la alta, meşterul acesta desăvârşeşte în cele din urmă o femeie toată din piatră. Atât era de frumoasă statuia că meşterul rămase vrăjit şi se îndrăgosti de dânsa. Şi dragostea, atunci când este, poate face şi desface lucruri la care nici cu gândul nu gândeşti. Zeiţa iubirii, află iubirea meşterului şi pe loc trimise către statuie o adiere de dor. Statuia se însufleţi şi îi dărui meşterului din iubirea zeiţei.


Povestea asta însă nu este şi povestea de acum: povestea de acum nu este o poveste a creaţiei, sau a invenţiei. El nu o creează pe ea, ea nu îl creează pe el. Ea nu este o prelungire funcţională a imaginaţiei lui, şi nici el nu este jumătatea ei sau sufletul ei pereche. Din punctul acesta de vedere ei doi sunt diferiţi ca soarele şi luna.


Acum este mai mult miracolul întâlnirii a două firi, este credinţa că tu chiar faci minuni.

Agroromantica

Cam pe la ceasul acesta din noapte se aud mugurii înflorind.

Agresiv!

daca asa e, asa e

si el nu stie cum o sa-l ierte de tot raul pe care are sa i-l faca, spera numai sa fie mai ea buna ca el. si ea tot ce face, canta, iar acesta e unul din cantecele ei.

Albă ca Zăpada era Narcisa

Pentru că nu e adevarat că a venit un prinţ ca să o salveze pe Albă ca Zăpada... asta e aşa... în basm.
În realitate, Albă ca Zăpada, pe care o chema de fapt Narcisa nu a fost omorâtă de mama ei vitregă (şi rea), ci aceasta i-a pus în vedere să meargă într-un loc pustiu, unde să nu o ştie nimeni. Atunci Narcisa, sau, mă rog, Albă ca Zăpada, a luat-o din loc, de la casa piticilor şi a mers peste multe ape şi a trecut munţi înalţi până ce a ajuns la capătul pământului, într-un loc stâncos şi singur.
Dar în locul acela, pe urmele ei, pământul acela gol făcea nişte flori frumoase, după chipul ei şi aceste flori de atunci îi şi poartă numele.

uneori nu e ca intotdeauna, desi mereu e ca atunci

uneori e ca intotdeauna, desi nu mereu e ca atunci

...este 31 martie 2007, de parcă n-ar fi un infinit de 31 martie, si nu am avea tot timpul din lume...

din Parmenide (despre cuvantul nespus)

Nu e cel care tace, cel care vorbeste, nici cel care face sau o schimba cu ceva, nici cel care se supara sau se enerveaza. E cel care ramane, indiferent la ceea ce i se intampla ei. Ca ar putea sa ramana la fel si sa o priveasca in tacere cum se inneaca, el este aici. Iar ea nu ar putea ramane in nefiinta, caci intr-un fel sau altul s-ar intoarce.

El este aici unde ea nu afla nimic din ceea ce si-ar dori sa faca acum sau diseara, dar e totul pentru ca ea sa fie ea. Ca atunci cand se relaxeaza, sau atunci cand doarme, sau atunci cand scrie sau cand danseaza. Si el singur n-ar intelege pe de-a intregul cum ramane el la fel ca un copac, sus pe o culme de deal, si ea vine cand ea nici nu stie sa-i rupa si sa-i daruiasca niste pamant si cer.

Nimeni nu cere nimic, e ca zborul de pasare care nu bate din aripi sau ca mersul pe ape al unui vapor cu panza. Pentru ea, el este asa cum este, si gesturile ei sunt hotarate atunci cand merge sa-l intalneasca. In oceanul de lumina, ea e apa si el - pestii, el e nisipul, ea scoicile.

Cuvintele merg acum prea repede ca sa pot spune povestea aceasta, o poveste precum taisul unei sabii, care exista numai pentru a taia in doua. Cand ea si el sunt impreuna, se gandeste, iara despre asta numai faptele vorbesc.

Pământul Făgăduinţei

ţara în care oamenii se ţin de cuvânt

Pământul făgăduinţei nu este totuna cu pământul făgăduit.

Să zicem că pământul făgăduinţei este acel teritoriu, acea zonă, în care oamenii trăiesc din promisiuni. Îşi promit unii altora şi se ţin de cuvânt - ei din asta trăiesc. Pământul făgăduit este ceva mai concret, o bucată de pământ aşa şi pe dincolo, pe care, cineva îl primeşte ca urmare unui cuvânt dat. Pământul făgăduinţei nu este ca o oglindă din Împărăteasa zăpezii, care arată urâtul frumos, şi nu este nici ceva care îţi îndeplineşte dorinţele, aşa, prin forţa lucrurilor. În schimb, cine a trăit măcar o vreme în pământul făgăduinţei ştie că acolo nu se discută cu iluzii şi cu ambiţii, care sunt ca un fel de vorbe goale. Oamenii sunt atenţi numai dacă crezi ce spui şi ştii să continui singur mai departe.

Dar ce e mai frumos în pământul făgăduinţei e că nu ai timp decât pentru lucruri făcute cu inima. N-ai timp să stai degeaba sau să faci nimic. Fiecare moment este preţios aşa cum fiecare parte dintr-o oală de pământ are importanţa ei pentru un olar.

fumatul interzis

despre fum, aburi şi uleiuri

Ca şi ierburile, fumul are o consistenţă albastră şi uscată. Şi tot ca şi ierburile, fumul se ridică în câmpuri şi dealuri. Clar. Oriunde există de fapt ceva ca o palmă descoperită de pământ acolo în mod sigur are să apară şi fum. Mai devreme sau mai târziu, este o chestiune de timp. Fumul nu are istorie - el arde istoria. Meşterii care ştiu să scufunde în apă obiecte şi lucruri aşezate în fum, obţin cerneală. Afumată în tradiţie, materia primă cu care scriitorul formează opera devine, pe hârtie, cuvânt scris.

Pentru că, oricât ar fi de inconsistent, fumul poartă acea amprentă olfactivă care rezumă în două momente, foarte bine, istoria zvonurilor. Aici pot să scriu cum e în fum. Cald şi soare, şi se pot auzi vrăbii - asta e în fumul de frunze arse. Cam rău e cu fumul de la maşini - îţi taie respiraţia şi nu te face să vezi altceva decât kilometri întregi de şosea bleumarin, şi abia ce poţi să ghiceşti câmpurile din stânga şi dreapta drumului. Fumul de mici .. aici e poveste. În fumul de mici îţi este în primul rând foame. O foame care te trece şi se menţine ca o muzică veche şi deosebit de gălăgioasă. Un fum foarte sonor, plin de troznituri este fumul care îl faci pe munte. Uscăturile pădurii stăruie nostalgic în aer şi sublimează toate răutăţile adunate de veacuri.
Mi-aş da câţiva ani ca să fiu fumul pe care-l tragi în piept şi n-aş face altceva decât să rămân agîţat de plămânul tău şi de acolo să trimit dorinţele şi visurile tale spre împlinire. N-ar fi nimic până aici dacă nu aş vorbi despre casă şi despre coşul înalt şi drept prin care în nopţile de vară se coboară din cer minunile nopţii ca să petreacă împreună cu noi. În timpul iernii, coşul este vital pentru casă, fiindcă lasă fumul să iasă, fumul care este cel mai simplu mod de a spune că ţi-e bine.

Aburii şi ceaţa pot să pară fumuri, dar nu sunt fumuri. Nu sunt fumuri deoarece dacă fumurile sunt albastre şi uscate, aburii sunt albicioşi şi umezi ca nişte pietre de râu. Odată, în avion, deasupra norilor, mi-a venit să deschid gemuleţul şi să mă arunc în nori. Păreau aşa de pufoşi şi de blânzi încât, nu se putea, eu trebuia să mă dau prin ei. Ce să zic, am căzut. Adică am apucat să muşc dintr-un capăt de nor ca o vată de zahăr şi mai repede am început să cad. Norocul meu a fost că atunci când am căzut jos era tot ceaţă aşa că nici măcar nu am apucat să îmi dau seama de lovituri. Altădată, fermecat de o ceaţă lăptoasă am avut senzaţia foarte precisă, eram pe munte, că această ceaţă are un moment de femeie. Lucru care s-a dovedit a fi adevărat - pe un bolovan stătea ea, avea decît o pălărie pe cap, în rest nimic şi mânca o napolitană şi avea pielea foarte bronzată ţin minte. Pentru că era ceaţă n-am mai apucat să o văd.
Prin urmare, un lucru este foarte clar în privinţa ceţii. Te dezorientează. La greu. Altfel, aburii sunt un mediu purtător de boli şi vicii. Dacă vrei să faci nemaifăcute făcute şi să te întorci în mâini mergi la o mlaştină, dar la o mlaştină veche, şi vei simţi imediat cum în aburii respectivi mişună milioane şi milioane de senzaţii slabe şi bolnave. Nu am văzut până acum ceaţă la mare şi sunt curios cum ar fi. În starea de abur, nor sau ceaţă recunoaştem de fapt apa, într-o formă cam nehotărâtă. Dacă fumul înseamnă pământ, substanţă arsă, asupra căreia a acţionat focul, aburul şi ceaţa trimit la acelaşi fel de relaţie intermediară, între apă şi are de data asta. Aburii sunt ca şi emoţiile unei persoane sensibile- plutesc în aer şi se simt atât de bine încât e de ajuns să spui o vorbă mai rece, că torente nu vor ezita să se formeze. Bineînţeles că pe vremuri oamenii trăgeau cu săgeţi în cerul înnourat ca să vină ploaia, iar în cazul acesta putem spune că pamenii furau ploaia, sau o aduceau ca pe un vânat, tocmai din cer.

În stările inermeidare, se cunoaşte simnbolic natura creată,. pentru că nu este doar ceea ce vezi ci mai este şi ceea ce se transformă şi devine, pentru ca să fie cu sens. Stând în fum, cunoşti limbajul focului, mergând prin ceaţă afli despre apă. În fine, ceea ce am să scriu de aici înainte folosind uleiuri vorbeşte despre versatilitatea încântătoare a pământului.

Sunt uleiurile de-ale apei? Nici vorbă. Lichiditatea uleiului nu este altceva decât o formă execelentă a substanţei. Cum să zic, substanţa este atât de orgolioasă cu propriile însuşiri, încât puse una lângă cealaltă, în secvenţă temproală, acestea au o consistenţă alunecoasă şi mişcătoare. Uleiul a fost încă din vechime, unul din prietenii de nădejde ai omului civilizat. Pus în lămpi şi opaiţe, uleiul dpdea lumină. Pus în mâncare, uleiul nu că dă gust, ci face diferenţa între mâncare pregătită în casă şi altfel de mâncare. Datorită originii sale nobile, ca partea cea mai bună a unei substanţe, uleiul ştie să ameste şi să întindă culorile pe pânză, astfel încât artistul să facă realmente ceea ce doreşte.
Uleiul mai grăbeşte încet şi adaugă nuanţa de lucru bine făcut la orice întreprindere am avea. Între zeităţile lumii create, uleiul apare ca un personaj foarte apropiat omului, pe care îl însoţeşte cu mai toate activităţile sale. În această relaţie, nu e de mirare că uleiul capătă atribuţii ceremoniale, pentur a semnifica numirea cuiva la un statut existenţial nou. Golit de ascensiunile metafizice şi rezistent doar pentru motive medicale, gestul apare şi ca o formă de intermediere, de domesticire a agresivităţii razelor de soare.
În atitudinea mea, se recunosc fumurile de de pe câmpuri de luptă, fumurile de pe mirişti, fumurile din şanţuri şi de la colţ de uliţă, fumurile din coşuri de uzină. Paşii şi mişcările apar nedistinse şi ameţitoare ca ceaţa şi vorbele nu fac altceva decât să fie nori. Şi uneori, la o privire mai atentă, reavoinţa şi duşmănia se duc împotriva lor pe spatele alunecos. Sau se caţără iar pe un braţ şi abundenţa de uleiuri le întinde tridimensional ca un tatuaj - hologramă. Aşa apar eu în mers - intermediar şi nehotărât în aparenţe, dinspre pământ către ape, de la ape câtre foc şi din foc ridicându-mă iar în fum.

A prinderea

Compoziţii - 4

Odată aprins, să stingi un foc e ceva nefiresc. Lasă să ardă. Nu ai de ce să vii acum cu jumătăţi de măsură, nici să iei promisiunea arderii înapoi. În logica simplă a oricărui element, focul nu face altceva decât să incen dieze orice lucru incen diabil. O astfel de lucrătură stă în potrivirea de împrejurări. Şi mai mult decât atât, între specializările minime pe care un om le-ar putea dobândi se înscrie şi aceasta - să facă focul. Un sentiment nou şi nespus apare de multe ori stând în faţa incendiului, un sentiment asemănător cu ceea ce într-o inundaţie survine, în timpul unei durate sau la un cutremur de pământ. Sentimentul certitudinii pe care o natură domesticită nu le mai oferă. Certitudinea că nimica nu doarme. Focul celuilalt, dacă e vorba de certitudini, este întotdeauna singura certitudine pe care o putem afla din felul în care aflăm proprietăţile unui lucru.

Focul celeilalte?

Cum ar fi mai bine - să dau foc acestui şir de paie care pajiştile să pustiască, pădurile să ardă, case să aprindă şi lucruri să facă scrum, totul până la picioarele tale, sau aceste gânduri să le pun în mişcarea sufletului tău şi să ţi le spun.În primul caz, aş schimba tot ce te înconjoară dar ai rămâne în continuare la fel de liberă? Mai mult ca sigur că aşa ceva te-ar transforma în preoteasa unei religi a urii. Liniştea zilelor şi a nopţilor ai sacrifica-o, numai ca să ţii ocupate mâinile celui care dă foc la tot ce-i viu. Din momentul acesta am face altceva, şi de aici trecem la a doua situaţie. Eu n-aş mai incendia, aş pune în cuvinte. Tu n-ai mai fi liberă, m-ai asculta. Probabil că aşa trebuie să fie.

O gură de aer...

...aer de Istanbul.

Compoziţie 3 - Aer

Aerul, e mai ceva ca apa. Aerul e totul. Este mediul prin excelenţă uman, substanţă de o consistenţă perfectă. Aerul fiind vital, se înţelege că un aer viciat, un aer imperfect nu va fi pentru mult timp în folosul omului.

Dacă am văzut vreodată aer?Am văzut. De multe ori l-am văzut plutind prăfuit printre paşii apăsaţi ai unui tâmplar priceput. O dată, ca să zic doar aşa, l-am văzut într-un petec de cer care se colorase frumos. Sau cine n-a văzut în apă, bule mari şi mici, bule de aer.

Dar nu la vedere e cel mai bun aerul, ci la miros. Aerul poate fi precum flacăra unei torţe care îţi luminează tenebrele meoriei şi îţi proiectează hieroglife. Calea mirosurilor şi aromelor de tot felul este cea mai uşor şi mai repede de străbătut. Spectaculoase sunt stănuturile, salturi imprevizibile ale cuiva care bâjbâind într-o cameră obscură tocmai s-a împiedicat de un taburet. Sau acel miros pe cât de limpede, pe atât de inexplicabil, mirosul de pene arse.

Apoi atingerea aerulul este, într-un cuvânt, fenomenală. Incomparabil mai subtilă decât atingera picăturii de ploaie, atingerea vântului de primăvară care îţi răvăşeşte părul este curată declaraţie de dragoste. Şi mai e vântul de iarnă, care se comportă capricios, agâţându-se mai tăcut sau mai îndărătnic de nasul şi obrajii tăi. Şi când te gândeşti că sunt zile, amiezi de vară în care aerul se dilată aşa de mult că ţi-ar trebui o gură de rechin să respiri!

Păsările, dar noi nu suntem păsări, zic păsările se au foarte bine cu aerul, îi cunosc toate capriciile şi-l ştiu de stăpân, aici mai aspru, aici mai lin, aici mai blând şi mai domol, aici mai sălbatic şi mai plin de sine.

Aerul de primăvară are ceva uşor de simţit într-un oraş ca şi la ţară. La oraş, nu spun de tei, dar asfaltul începe să miroasă a ceva prietenos şi cunoscut şi îmbie oamenii seara să mai stea găsindu-şi de lucru prin faţa blocului iar pe copii să se bucure de faptul că afară se întunecă tot mai târziu.

La ce este bun aerul? Ce poţi face în aer?Poţi să zbori sau, dacă eşti pe o corabie cu pânze, te ajută la navigat. Mai poţi să hrăni copios cu aer, numai cu aer. Aici, ce-i drept, e bine să fii undeva la mare ori la munte ca să ai parte de aer proaspăt, nu aşa. Aerul cum spuneam îţi pune în mişcare memoria. Apoi mai poţi face următoarele lucruri - poţi să înalţi zmeie, poţi să faci mori de vânt, poţi să transmiţi cuvinte către celălalt, îi poţi simţi respiraţia - dacă eşti suficient de atent. Trimiţi avioane de hârtie, sufli păpădii, scuturi cearşafuri, sufli baloane de săpun, te dai cu parapanta, faci paraşutism. De asemenea mai ştiu că fără aer nu poate să fie foc.

Din aer ne tragem seva, asta e clar. Iar eu mă bucur să împart acelaşi aer cu mai mulţi oameni şi vietăţi. Rotunduri de aer care trâgându-le rotund în piept mă rotunjesc.
Instrumentele de suflat, asta e una din amprementele irepetabile ale omului în aer. Un fluier sau un caval .. îl poţi face cu aerul, să prindă viaţă. Să sufli melodic aerul inspirat cu un soi de aşteptare creativă.

Şi de aici la a rosti cuvânt e un pas. Oilor le fluieri, sau poţi să le şi înjuri. Dar către seamănul tău poţi spune pe silabe ce-i. Un cuvânt e un suflu care spune lucrurilor pe nume.

Mâine, despre foc.

Să căutăm curcubeul

(Prima fotografie am găsit-o la http://hebeloma.free.fr/wordpress/?m=200602)

Compuneri - 2

Daţi-mi vă rog frumos douăsprezece sticle de vin iar până numeri la douăsprezce eu am să mă schimb de douăsprezece ori într-un pahar de cristal, ca tu să bei vinul acela de douăsprezece ori căte douăsprezece într-un an.

Din fântănă scoţi apă, apoi o verşi în găleată, din găleată în carafă şi din carafă în pahar. Am vărsat... cerneala peste hârtiile care nu pluteau pe masă. Acuma plutesc şi scrisul este inundat de plăcerea culorii albastre. Literele se întind, din două litere se face una, dintr-un cuvânt se face o pată tremurată.

Dacă străzile ar fi pline de apă, mi-ar plăcea să locuiesc într-un subsol, să deschid uşa în apă. Dar aşa, amintirile stau îngheţate sus şi jos, la poli şi câte o dată se mai desprinde căte un aisberg care vine să scufunde vreun proiect mai îndrăzneţ - Ai uitat când....?

Cel mai bun lucru în apă este mişcarea. Mişcarea e o proprietate a gândurilor, sau, mă rog, a stărilor de spirit. Când văd un rechin văd o dorinţa rapace. Când văd un banc de peşti mici şi mărunţi asta e un hohot de râs. Sau o balenă e o spaimă. Şi un delfin, o intuiţie.

În adâncuri, e fig şi beznă. Nu e nici naiba. Sunt gropile adânci, abisale care se cască întunecoase. Apă e şi acolo...dar ce apă. Frumos e la lumină, când apa e străvezie şi cerul se lasă imaginat dincolo. Sus acolo e frumos.

Mai aş putea să scriu de palatele sirenelor din adâncuri. Dar nu aici, aici scriu din apă. Indiferent că mă mişc purtat de dorinţa într-un univers acvatic, sau că trec prin ploaie, pas cu pas, sau că procesez cantităţi infinite de apă.

Să plouă, şi să tot plouă. Când plouă, se strică lucrurile oamenilor, dar oamenii nu se strică. Atunci când plouă, oamenii se caută unii pe alţii. Sau nici nu e nevoie de ploaie. Umezela urcă rece pe zidurile acoperite de muşchi şi se insinuează ca o bănuială.

Limpede ca cristalul şi frumos curgătoare este la munte, sus. Jos, aici, sunt băllţi. Bălţile sunt darnice dar pe cât de darnice atât de posesive. Cine a îndrăgit o baltă, acela nu mai e om. Sunt bălţi de codru des, iazurile, în care mergi fără cămaşă pe tine. Sunt bălţi de luncă, ostroave, în care laşi orice dor în urmă şi uţi de tine complet. Heleşteele, bălţile de câmpie te lasă să pleci ca să te facă să te întorci iar şi iar. Mlaştinile şi smărcurile sunt cele mai periculoase bălţi. Despre aceastea nici să nu mai vorbim.

Apa roade stâncă, apa aduce pământ proaspăt. Dacă îi stă în cale, apa îl termină, dacă îi face loc, apă îl continuă. AceastA este relaţia apei cu pământul. Uneori pământul se lansă înadins străbătut în meandre şerpuitoare sau îi face loc bogat, ca o deltă.

Apa e de fapt albastră. Rareori neagră, când şi când verzuie, în unele locuri de culoarea cerului. Dulce? Sărată? Amară? Nu ştiu. Corpul meu trage apa pur şi simplu indiferent de gustul ei. Nu ştiu câtă apă, dar ştiu că am nevoie de apă. Apa ca mediu al existenţei, apă ca element de compunere, sete de apă.

În apă, mă mişc. Apa care este, nu cea care se face din nori sau ce care izvorăşte din pământ.

Tai o viţă de vie primăvara şi ea plânge.

Apa este unul din cele mai vechi cuvinte pe care noi, oamenii, le cunoaştem.

Susură.

Roşiile cresc din pământ

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/f/f3/Tomatoes-on-the-bush.jpg

Compunere - I

Pământul e negru, rece şi consistent. Firişoare şiroiesc limpede prin el şi îl străbat şi se ramifică până jos în adâncime unde se întinde suprafaţa de apă. În unele locuri pământul se sprijină pe peretele de stâncă până sus, de unde stânca se înalţă goală. Primăvara, cuvintele mele ating rădăcinile pomilor şi îi străbat până ce de bucurie mugurii pocnesc şi se fac flori. În pământ nu ştiu să gândesc, în pământ doar stau. Închipuie-ţi cum stau eu întins pe burta, cu un pumn sub barbă. Atunci când umbli pe pământ desculţă, eu recunosc pe spatele meu urmele tălpilor tale. Pământul e după soare uscat şi după ploaie cleios, în pădure plin de frunze veştede şi la cîmp acoperit de flori şi buruieni.

Pământul ascultă, simte, şi rabdă. Pămîntul are memorie, memoria paşilor voştri grăbiţi. Memoria copiiilor născuţi pe pămînt, a horelor făcute, a războaielor ţinute. În pămînt se fac uneori şi locuri de stat, pămîntul are dormitoare misterioase şi tuneluri secrete. Nimic nu mişcă în pământ. E ca o ureche uriaşă, sau nu, mai bine e ca o limbă uriaşă pământul. Iar eu pot să spun - aici e dulce, aici e amar. Sau imaginează-mă întins pe spate cu mîinile amîndouă sub ceafă, privindu-te cu ochi negri, tăcuţi ca pământul.

Pământul miroase a toamnă roşiatică, iar eu îmi încordez trupul pământului. În pământ nu îmi creşte părul, în pământ nu îmi e foame, în pământ nu mă supără nimeni. În pământ eu te continui pe tine în cealaltă. Genunchii mei nu există decât ca momente de conştiinţă ale pământului-mamă. Pentru că toată vietatea care este în pâmânt din mine este, ca din pământul-mamă. Continui să cred că exist până când într-un final mă ridic într-un vârtej de nisip, alunec şi mă desprind dus de val ca să mă fărâmiţez în mii de bucăţi sau apos mă lipesc. Sau nu plec nicăieri doar îmi întind degetele, îmi dezgrop fruntea în pământ, îmi mişc umerii şi ating Dunărea cu şoldul meu drept.

Mâine voi scrie din apă.

Cum să nu fie blogul

1. Să nu fie marca întâmplării. Scrisul nu se face din timp în timp, uneori, atunci când găsesc timp. Iar alteori nu. Nu merge aşa, e ca şi aş spune că scriu, dar nu mereu, ci doar aşa, dacă am chef. Ca să nu mai scriu cu jumătăate de gură am de gând să scriu după un ritm dinainte stabilit.

2. Apoi nu scrii aşa... la modul instinctiv. Azi m-a supărat ceva şi scriu. Ce rost are? E chiar obositor, este ceva care prin faptul că nu se doreşte decât o prelungire în scris a cotidianului nu are decât o consistenţă nisipoasă.

3. În fond ce înseamnă că public la un loc to felul de articole, intervenţii, însemnări unele mai lungi, altele mai scurte, tratând subiecte diferite? Nu înseamnă decât că am suficient timp la dispoziţie şi că îmi place să cred că publicând câteva consideraţii despre un subiect aş participa cu ceva la starea acelui subiect.

4. Încă o dată, mi se pare ceva total neprofesionist să folosesc tehnica jurnalului pentru evenimente şi lucruri care nu mă vizează direct. Adică să intervin, în funcţie de stările prin care trec, şi să scriu - azi una, mâine alta...

5. Ştiu doar că am să scriu într-un mod regulat, la început probabil că am să scriu zilnic, la o oră anume.

6. Am mai multe subiecte de scris, dar nu asta ar fi problema. Până nu găsesc istoria din care să facă parte ceea ce scriu, nu mă apuc de scris. Fiecare lucru pe care îl voi scrie are să aibă legătură cu ceea ce am scris deja şi de asemenea cu ceea ce urmează să scriu, iar această legătură nu se va limita la un loc comun unde ar pute fi citite.