Într-un orăşel prăfuit de la marginea deşertului lucrurile erau puţine sub soarele care ardea toaată ziua, de dimineaţă până seara. Erau puţine case din lemn pe străzile care dădeau în spaţiul dintre cârciumă şi capelă. Erau puţini oameni. Puţine întâmplări nemaipomenite, puţine lucruri neprevăzute. Chiar şi nedreptăţile erau puţine: erau unii bandiţi care veneau şi furau din caii şi vitele oamenilor. Alţii tâlhari veneau şi luau pe datorie, de la unu băutură, de la altu mâncare, de la altu nişte bani şi apoi se făceau pierduţi. Mai apărea şi vreun nenorocit de beţiv care făcea scandal în cărciumă şi s-apuca să tragă din pistol şi atunci omora. Ei, pentru dânşii şeriful le scotea portretul şi îl lipea prin centrul oraşului precum şi prin oraşele din ţinut, spre ştiinţa celor ce ar fi citit şi s-ar fi încumetat să-i prindă pe proscrişi. Cine îl aducea pe cel căutat, viu sau mort, era plătit cu banii pe care şeriful îi strângea de la cei nedreptăţiţi. Aşa era legea.
Anii au trecut, aşezarea aceea de oameni nu mai e un orăşel prăfuit. Tâlhării şi blestemăţii se întâmplă şi acum, doar că acum se fac la adăpostul unor perdele: oamenii nu mai schimbă de mult băutură pe făină. Apoi, acum e mai complicat: toată lumea, indiferent dacă a suferit sau nu a suferit vreo nedreptate, pune bani la comun. Banii sunt plătiţi celor care ar putea să-i prindă pe răufăcători, dar într-un mod foarte ciudat: în primul rând că nu-i obligatoriu să prinzi pe tâlhar, e suficient să zici că vrei să-l prinzi, că te interesează să faci asta. De aceea nici nu mai există competiţie pentru recompensă - banii se dau mai multor inşi. Şi lu ăla, şi lu ăla, şi lu ăla. Şi banii nu se mai dau la prinderea răufăcătorului, recompensa se dă acum lunar. Apoi observi că cei tocmiţi spre a-i prinde pe răufăcători nu se mai gândesc neapărat să lămurească vina, să hotărască vinovatul şi să-l judece - ei născocesc tot felul de abstracţiuni precum justiţie, nedreptate, echitate şi câte şi mai câte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu